Tunelul secret din Bucegi

     In 1968, in arhiva CFR au fost descoperite planurile tunelului secret al germanilor. Pentru descongestionarea nodurilor de cale ferata Bu­cu­resti si Ploiesti si pentru scurtarea rutei dintre vestul si nordul tarii prin Predeal, in anul 1913, conducerea CFR a stabilit sa se execute o legatura directa intre statiile Titu si Sinaia prin Targoviste, Pietrosita si Moroieni. In acest scop, a fost incheiat un contract cu firma inginerului Julius Ber­ger pentru construirea integrala a lini­ei de cale ferata, care urma sa lege intre ele statiile Sinaia si Pietrosita.

     Traseul fiind amplasat in zona sudica a Muntilor Bucegi, era necesara stra­pun­gerea versantului printr-un tunel, care urma sa aiba o lungime de 5.918 metri. Daca era finalizat, acesta ar fi fost astazi cel mai lung tunel din tara. Ceea ce putini stiu este faptul ca, aceasta linie facea parte dintr-un ma­re program de investitii, initiat de di­rec­torul general al CFR din acea vre­me, Al. Cottescu, pentru realizarea ca­ruia s-a facut, in 1914, un imprumut intern de 480 de milioane de lei in aur. Printre liniile prevazute a fi exe­cutate, se afla si cea de pe ruta Mo­roieni – Sinaia.

     Contractata in anul 1913 si avand un termen de executie de 28 de luni, rea­lizarea lucrarii tunelului dintre Sinaia si Moroieni era conditionata de un program de lucru in trei schimburi, a cate opt ore. A fost demarata in ianuarie 1914 si s-a continuat in ritm sustinut pana in luna august a aceluiasi an. In acest timp, s-au reali­zat 400 m de tunel complet, inclusiv portalurile, camasuiala si radierul, fiind executate galerii de baza si de cres­tet pe 800 m lungime. Aceasta era situatia in august 1914, cand, din cauza izbucnirii razboiului, lucrarile au fost sistate.

     In timpul primului razboi mondial, santierul a fost parasit, iar lucrarile executate n-au fost preluate de nici o unitate a CFR. Tot ce se mai stie despre acest proiect este ca, germanii l-au continuat in secret, altfel nu se explica faptul pentru care firma care a inceput lucrarea, de origine austriaca, a fost rechemata in tara, chiar daca in aparenta i s-a in­cre­din­tat executarea altor lucrari, socotite, la acea vreme, mai urgente. Peste mai bine de 30 de ani, in 1968, pentru a constata starea lucrarii, s-a cercetat capatul dinspre Sinaia al tunelului. Podul de lemn, peste care se ajungea la tunel, se deteriorase, iar accesul prin gura tunelului devenise greoi, fiind posibil doar pe niste poteci aproape inaccesibile. Gura tunelului era mai mult de jumatate astupata cu grohotis cazut de pe munte. Cu toate acestea, zidaria din captuseala se mentinuse foarte bine. Pe lungimea de 170 m, sectiunea tunelului era li­bera, putandu-se circula cu usurinta, ceea ce permitea, deci, o oarecare fo­lo­sinta. Galeriile de baza si de crestet sunt prabusite, fiindca lemnaria de sustinere a putrezit. Iar la 480 de metri de la intrare se ridica un zid care blocheaza, practic, orice intentie de a afla alte informatii: daca s-a con­ti­nuat tunelul, daca acolo zac osemin­tele a sute de oameni, daca exista acea locomotiva cu vagonul ei sau daca, intr-adevar, a fost initiat acolo de­pozitul nemtilor. In ceea ce pri­ves­te starea lucrarii la capatul dinspre sud nu s-a reusit, in 1968, o anali­za.

     Capatul tunelului dinspre Sinaia este complet finalizat pe o portiune de 480 de metri – asta se stie din documente – si a fost folosit ca magazie de ambalaje a ICIL Ploiesti, in perioada comunista, dar si de taranii care veneau cu branza din zona Fagarasului si Brasovului. In spatele zidului de delimitare se afla – si aici vorbim despre speculatii, caci nu exista niciun act doveditor – o locomotiva si un vagon de constructie. In partea tunelului dinspre punctul Carpinis (Dambovita), intrarea, care era betonata si armata la fel ca aceea din capatul opus, a fost inchisa cu depuneri de pamant – probabil in anul 1985, dupa unele marturii – de doua plutoane ale securitatii statului, din motive necunoscute nici in prezent si, in consecinta, nu se cunoaste lungimea sa, dar se banuieste ca ar fi tot de circa 400 – 500 de metri.

      Tunelul a fost construit la dimensiunile de 5 metri inaltime si de 4,8 metri latime. Mai trebuie spus ca, la capatul dinspre Sinaia se poate intra in tunel. Podul de peste valea adanca de 20 de metri este, cu atentie, utilizabil, in ciuda putreziciunii scandurilor.

Latinizarea limbii dace – un basm de adormit lingviştii

     Dogma oficială, pe care toţi am învăţat-o, afirmă că după cucerirea romană din 106 e. n. şi până la retragerea aureliană din 275 e. n. limba dacă a dispărut, din ea rămânând aproximativ 150 cuvinte.
Întrebarea pe care mi-am pus-o când am început să studiez acest domeniu a fost următoarea:

Cum a fost posibil, să existe o limbă română unitară pe un teritoriu atât de întins (România plus Basarabia şi Bucovina), în condiţiile în care administrativ, acest teritoriu nu a fost unit decât în timpul lui Burebista şi Decebal, aproximativ 86 de ani, la 1600 e. n. timp de un an sub stăpânirea lui Mihai Viteazul şi apoi de la 1859 cînd a fost prima Unire­­­­?

     Răspunsul oficial nu oferă nici un fel de argumentaţie, este ca în Biblie ­­„Crede şi nu cerceta” ba chiar punerea în discuţie a acestei probleme este privită ca o erezie majoră.
O explicaţie a acestei intransigenţe poate veni din secolul XVIII când ne străduiam să ne afirmăm anterioritatea pe acest pământ faţă de maghiarii din stepe şi cum legăturile noastre cu civilizaţia romană erau greu de discutat, am creat această teorie pe care în entuziasmul general patriotic a fost greu să mai poată fi analizată lucid.
Revenind la întrebarea iniţială:

Este posibil ca în 169 de ani romanii să fi schimbat limba unui întreg popor, aceasta să ramână unitară, şi să reuşească să o schimbe chiar în regiuni pe care nu le-au stăpânit niciodată?

     Pentru a putea răspunde la această întrebare trebuie să luăm în calcul toate argumentele şi să verificăm toate ipotezele.
     O astfel de ipoteză ar fi că civilizaţia geto-dacă ar fi fost atât de înapoiată cultural şi lingvistic, încât atunci când i-au cucerit romanii, geto-dacii ar fi trecut în masă la latinitate, ca și cum de abia ar fi aşteptat să scape de limba cu care s-au născut.
     Să vedem dacă datele pe care le avem ne pot permite această ipoteză.
Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost locuit neîntrerupt (o atestă istoria oficială) de peste 600.000 de ani, din paleolitic şi există chiar dovezi neverificate foarte bine, că acest spațiu ar fi fost unul din locurile de antropogeneză (omul de la Bugiulești, un australopitec,) unde s-a născut „Omul”.
Clima, relieful şi existenţa depozitelor de sare la suprafaţă au fost argumente foarte puternice ale locuirii omului în acest spaţiu.
     Importanţa sării pentru existenţa vieţii este adesea uitată deşi în condiţii de efort prelungit, prin transpiraţie se pierd săruri care sunt indispensabile funcţionării normale a celulei, şi supravieţuirii. În sare se conservau alimentele, cu sare se argăseau pieile, iar suplimentul de sare pentru animalele domestice era vital. Se pare că „salariul” provine din salis=sare (latină) şi că în cantitaţi de sare erau plătiţi soldaţii romani la început. Ocna Sibiului are urme de locuire permanentă din paleolitic și până în prezent.
Masivele de sare din spaţiul acesta erau singurele surse exploatabile la suprafaţă, din Europa începuturilor. S-au creat adevărate drumuri ale sării care brăzdau continentul, așa cum mai târziu a fost „Drumul Mătăsii”.
În acest spaţiu a apărut prima scriere cunoscută, mai veche cu 1.000 de ani decât cea de la Sumer, și anume scrierea pictografică de pe tabliţele de la Tărtăria care a apărut [„curând după jumătatea mileniului al VI-lea și a fost folosită continuu timp de un mileniu și jumătate în epoca cuprului din Europa central-răsăriteană între 5.500 și 4.000 î.e.n.. Este acum cert că scrierea veche europeană este mult mai veche decât cea sumeriană”].
Am citat din Marija Gimbutas – Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici Ed. Lucreţius 1997 pag. 37.
     În zona Porţilor de Fier s-a descoperit în 1965 unul dintre cele mai vechi oraşe din lume, și anume Lepenski Vir în zona Serbiei și Schela Cladovei în zona românească a cărui datare arată o vechime de 10.500 ani, din vremurile de după Potop, dacă ar fi să credem Biblia. (Marija Gimbutas pag.53.).
Am ales referinţele din „Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici” a Marijei Gimbutas deoarece aceasta a fost o autoritate în materie, fiind profesor de arheologie europeană cu specializarea în neolitic la Universitatea din Los Angeles între anii 1965-1995 şi de origine lituaniană, deci nu poate fi banuită de simpatii proromâne.
     Culturile neolitice, Cucuteni, Hamangia, Boian, Petreşti, Gumelniţa atestă o locuire foarte intensă şi o tehnologie destul de avansată. Când spunem neolitic ne gândim imediat la epoca pietrei şlefuite, deci o piatră nu cioplită ca în paleolitic, ci puţin mai finisată, dar tot în epoca pietrei erau.
Fals. Acum 7000 de ani în civilizaţia Gumelniţa se prelucra aurul şi se făceau bijuterii din el. Arta ajunsese la un rafinament pe care cu greu ni-l putem imagina.
Acest cap de copil nu este o operă pierdută a lui Brâncuş, ci al unui artist din cultura Gumelniţa.
Sistemul de construcţie al caselor pe structură de lemn şi apoi acoperită cu pământ (care are certe calitaţi izolante) mai există și azi la 60-70% din locuinţele construite în România (se observă foarte bine la inundaţii), atunci a fost inventat.
Toate au culminat cu formarea imperiului lui Burebista. Aceste teritorii au fost unite sub o singură administraţie şi au format o entitate puternică privită cu teamă chiar de romani.
Limitele imperiului sunt prezentate mai josconform Atlasului istorico-geografic editat de Academia Română. Se poate observa că ajungea până la Viena şi chiar până la Praga.
Făcând o sinteză până în acest moment istoric putem spune că pe acest teritoriu a luat naştere una dintre cele mai vechi civilizaţii care cunoştea scrierea cu 1.000 de ani înainte de Sumer, care avea o tehnologie avansată şi o putere militară destul de mare.

Era Imperiul Roman superior Civilizaţiei dace?
     La capitolul tehnologie, organizare, evident da pentru că altfel nu ar fi reuşit sa ne învingă.
Dar în timp ce la Roma erau o mulţime de zei și zeiţe (religie politeistă), dacii nu aveau decât un singur zeu (monoteişti), Zalmoxis. (Herodot).
     În timp ce Imperiul Roman era sclavagist, iar culmea ororii sclavagismului erau luptele de gladiatori când cetăţenii romani respectabili se bucurau şi erau cuprinşi de emoţii estetice la vederea şuvoaielor de sânge ce curgeau din trupul gladiatorilor ucişi, în Dacia nu se întâmpla nimic similar, iar dacă au existat sclavi, aceştia erau extrem de puţini.
     Dacii au avut cea mai completă doctrină medicală care este şi astăzi superioară medicinii moderne, unitatea între trup şi spirit şi vindecarea întregului.
     „ […] Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit neţinându-se seama de corp, tot astfel medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli (anume) pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg (ca dintr-un izvor) ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând, să tamăduim izvorul răului ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului.”
Platon, Carmide ( Platon 428-347 î.e.n.)
       Deci era Imperiul Roman, superior moral, filosofic, religios? Cu siguranţă NU.
Am putea face o paralelă între Imperiul Mongol şi China sau mai în zilele noastre, între SUA şi India sau China să zicem. Cam aceasta era diferenţa între Dacia şi Imperiul Roman.
După moartea lui Burebista, imperiul s-a dezmembrat, şi apoi în faţa pericolului roman o parte din teritorii s-au reunit sub conducerea lui Decebal. Romanii au cucerit Dacia în 106, dar ei au stăpânit efectiv din imperiul lui Burebista doar aproximativ 1/5 (vezi harta de mai jos). Centrul stăpânirii romane (în roşu pe hartă) a fost pe munţii Apuseni pentru că pe ei aurul dacilor îi interesa şi nimic altceva.
Romanii au cucerit Dacia pentru că altfel Imperiul era în faliment şi atât de mult s-au bucurat că ne-au cucerit încât s-au distrat 123 de zile (cea mai lungă petrecere din istoria omenirii, evident cu gladiatori daci).

     Comparând zona de stapânire romană cu suprafața celor două state de limba română, (harta României și a Republicii Moldova de sus) observăm că logic este aproape imposibil să acceptăm varianta înlocuirii limbii dace cu limba latină pe un asemenea teritoriu în condiţiile unei stăpâniri romane atât de puţin întinsă. Dacă ar fi să acceptăm teoria latinităţii pe un asemenea teritoriu privind harta, am putea deduce că limba română vorbită în aria în care au stăpânit romanii ar trebui sa fie mult mai curată, în orice caz mai aproape de latină decât cea din Bucovina de exemplu. În realitate însă, nu există diferenţe semnificative.
     Dar să presupunem totuşi că dogma latinizării este adevarată. Au venit romanii în 106 şi au început o campanie de latinizare a dacilor. Mii de învăţători romani şi-au încălţat sandalele, au luat toiegele, tăbliţele de scris şi translatorii, care trebuia să le asigure înţelegerea cu populația dacă şi au început latinizarea. Populaţia în acele vremuri era o populaţie de păstori, de vânători şi agricultori, iar aceştia trebuia să fie găsiţi, convinşi prin translatori de importanţa studiului limbii latine şi convinşi în primul rând de cât de buni sunt romanii sau de avantajele vorbirii în limba latină, iar în final aceştia nu ar mai fi denumit pădurea sub numele de „pădure”, ci „silva” sau în loc de tata ar fi spus „pater”.
     Ce ar fi câştigat dacii din această învaţare a limbii latine? Probabil favoruri de la stăpânitorii romani, mândria de a vorbi limba celui mai mare imperiu al lumii care-i cucerise şi posibilitatea de a vizita Roma fară translator.
     Ce ar fi câştigat romanii? Probabil mulţumirea sufletească a faptului că limba latină este vorbită de mult mai multă lume şi că aici, la margine de imperiu, se simţeau ca pe străzile Romei.
Ar mai fi o problemă. Media de vârstă fiind în vremurile acelea mult mai mică decât astăzi, trebuia ca această campanie să fie facută foarte rapid pentru ca subiecţii să apuce să-şi înveţe urmaşii latineşte.
Ce costuri ar fi avut această campanie pentru romani? Probabil uriaşe deoarece trebuie luat în calcul şi că trebuia asigurată protecţia acestor misionari ai latinităţii, ei ajungînd în zone în care se vorbea limba dacă, dar stăpânirea romană nu era privită cu simpatie dovadă şi desele rascoalele ale dacilor din zona ocupată.
Vorbesc romanii în documentele lor de o operaţiune de o anvergură aşa de mare ce ar fi necesitat costuri uriaşe? Au ajuns romanii în Bucovina şi Basarabia mai mult decât cu misiuni comerciale? Din câte ştim noi, nu. Care ar putea fi explicaţia că totuşi acolo se vorbeşte româneşte? O explicaţie a fost că în timp, dacii care au fost latinizaţi de romani au luat la rândul lor toiagul şi tăbliţele şi s-au apucat să-i latinizeze ei pe dacii rămaşi neaoşi. Este o ipoteză. Este aceasta credibilă? Dogma spune că da.
Este acest proces de schimbare a limbii unui popor într-o perioadă scurtă de timp (la nivel istoric) frecvent în istorie?
Din câte ştim, până în prezent nu s-a mai întâmplat nicăieri aşa ceva.
Interesant este că romanii nu au putut să latinizeze nici măcar Peninsula Italică, deşi au avut la dispoziţie din 753 î.e.n. când s-a înfiinţat Roma (după legende) şi până în prezent (2750 de ani). Dacă ar fi latinizat-o atunci, în Italia nu ar exista dialecte şi ar exista o unitate de limbă mult mai puternică decât în România fiindcă romanii au avut la dispoziţie mult mai mult timp. Şi totuşi, în Italia sunt aproximativ 1500 de dialecte!
De ce au vrut romanii să ne latinizeze numai pe noi deşi până la noi au mai cucerit o mulţime de popoare, şi lor nu le-au schimbat limba, (au stăpânit în Anglia 400 de ani, Siria şi tot litoralul mediteranean sute de ani, Armenia, Georgia, toată Asia Mică, Malta 1000 de ani) ramâne un mare mister al antichităţii la a cărui dezlegare chemăm toti lingviştii români care susţin teoria latinizării.
     Interesele cuceritorilor dintotdeauna au fost de a obţine cât mai multe bogăţii din teritoriile stăpânite, iar pentru aceasta nu aveau nevoie decât de câţiva translatori care să aducă la cunoştiinţa băştinaşilor poruncile şi cererile stăpânitorilor (vite, cereale, fecioare, alte produse).
    Schimbarea limbii unei populaţii, schimbarea compoziţiei etnice a unei populaţii se produce doar în perioada modernă când se pune problema justificării stăpânirii unui teritoriu cu alte argumente decât argumentul forţei. În perioada modernă, maghiarii au stăpânit 600 de ani în Transilvania, nu 169 ca romanii, și în ciuda faptului că au făcut tot ce le-a stat în putinţă, tot nu au reuşit să-i facă pe ardeleni să-şi uite limba şi să vorbească doar maghiara.
     Dacă totuşi romanii nu ne-au latinizat atunci, cum de există o asemănare atât de mare între limba româna şi italiană? Există dovezi conform cărora limba română este o limbă foarte veche şi anume este indo-europeană comună care era deja cristalizată la venirea romanilor. Dacă vom compara aria de vorbire actuală a limbii române cu vatra geto-dacică (fig.1 si fig.3) observăm o suprapunere perfectă care după părerea noastră nu este deloc întâmplătoare, comparaţie care vine în sprijinul afirmaţiei că limba dacilor era deja formată când ne-au cucerit romanii, iar influenţele pe care le-a suferit mai târziu au fost nesemnificative.
Întemeierea Romei s-a produs la 753 î.e.n. (din legende) şi s-a făcut de către troianul (neam tracic) Eneas care după distrugerea Troiei de către greci s-a stabilit în Peninsula Italică şi a întemeiat Roma.
Putem emite ipoteza care este susţinută de unele dovezi că Troia a fost înfiinţata de un popor care a migrat din Carpaţi şi care vorbea limba dacă. În 106 când romanii au cucerit Dacia practic s-au reîntors pe meleagurile de unde au plecat la o distanţa de 1.000 de ani, dar acum în calitate de cuceritori. Există de asemenea mărturii ale unor istorici antici cum că din spaţiul românesc au migrat către peninsula Italică mai multe populaţii într-o perioadă cuprinsă între anii 3000 î.e.n. şi 1000 î.e.n.
     O ipoteză disperată care încearcă să susţină dogma oficială este că romanii, fiind o civilizaţie superioară tehnic, militar, administrativ, juridic, i-au făcut pe băștinași să preia din limba latină termeni din respectivele domenii, iar aceștia (băștinașii) ar fi preluat întreaga limbă latină. Aceasta ar fi ca şi cum în zilele noastre, preluând termenii de „internet”, „computer” sau„briefing” am începe să spunem în loc de mamă „mother” sau „father” în loc de tată. Este evident o aberaţie fiindcă este logic să preiei termeni noi (sau chiar sa înveţi o limbă nouă) pentru care nu ai corespondenţi, dar nu este logic să schimbi mii de cuvinte (sau toată limba) doar de dragul unor termeni noi.
     Se vorbeşte foarte intens despre armonia care există între populaţia dacă şi romanii cei civilizatori şi despre osmoza care s-a făcut între cele două populaţii. Nimic mai fals. Din analiza cimitirelor din perioada romană, după riturile de înmormîntare se constată diferenţierea netă între localnici şi ocupanţi, ale căror morminte erau separate ca dispunere în cimitir, mormintele localnicilor fiind foarte sărace, iar ale stăpânitorilor foarte bogate. Practic autohtonii erau sărăciţi la maximum, în timp ce cuceritorii trăiau în lux şi bogăţie, ceea ce este absolut logic în orice perioadă şi mai ales în antichitate. Este greu de crezut că asupriţii ar fi nutrit o dragoste neţărmurită faţă de asupritori în aşa fel încât să-şi schimbe limba şi obiceiurile.
Se vorbeşte la fel de mult despre frumuseţea femeilor dace şi cum în timp prin căsătorii mixte s-a creat poporul român. De abia în jurul anului 212 edictul împăratului roman Septimius Severus legalizează căsătoriile între soldaţii romani şi frumoasele autohtone. Pare cam scurt (55 de ani!) timpul de osmoză şi de formare a poporului român. Existau şi cutume foarte puternice care îngreunau amestecul cu ocupanţii, care au ajuns până în zilele noastre sub forma expresiei „Să nu-ţi strici sângele”, să nu te amesteci cu străinii, iar cine a trăit la ţară ştie că şi acum există o rezistență şi o neîncredere faţă de străini (venetici) chiar dacă vin din satul vecin. A existat o lege din anul 1767 care stabilea izgonirea din ţară şi confiscarea averii în cazul căsătoriei cu străinii (Paul Lazăr Tonciulescu).
    Singura explicaţie logică este că limba română era puternic cristalizată la venirea romanilor. Era imposibil ca în 169 de ani, romanii să fi schimbat complet o limbă, iar aceasta să dăinuie neschimbată aproape 1.800 de ani până la 1859 când teritoriile româneşti încep să fie reunite sub o administraţie unică.
Dacă totuşi procesul de latinizare a existat, acesta desfide orice logică, orice date istorice, orice experienţă a altor popoare şi face din istorie o povestire ştiinţifico – fantastică (deşi povestirile S.F. bune au logică!).
Singura ipoteză care ar mai putea fi luată în calcul poate fi doar o intervenţie Divină directă, dar eu cred că Dumnezeu avea alte treburi mai importante de făcut decât să-i înveţe pe daci limba latină .

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. MARIJA GIMBUTAS, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Ed. Lucreţius, 1997
2. GABRIEL GHEORGHE, Sarea Carpatică – criteriu pentru regândirea istoriei, Revista Munţii Carpaţi nr. 16, 1999
3. GETICA, nr. 1-2 și 3-4, Ed. Gândirea, 1992
4. ROMÂNIA, atlas istorico-geografic, Ed. Academiei Române, 1996
5. IORDACHE MOLDOVEANU, Dacii vorbesc
6. BALAS MOLDOVEANU, Introducere în tracologie, Ed. Semne, 1999
7. G.D. ISCRU, Naţiunea matcă din spaţiul Carpato – Danubiano-Balcanic, Casa de editura şi librărie „Nicolae Bălcescu”, 1998
8.PAUL LAZĂR TONCIULESCU, Impactul Romei asupra Daciei, Ed. Miracol, 1997
9.ELIE DULCU, Românii, o antichitate arhaică, Ed. Luana, 1998
10. ALEXANDRU BADEA, Începuturi româneşti, Ed. Enciclopedică, 2001

Laurentiu Barbu:
 worldwideromania.com

Cetatea Preistorica de la Cornesti - Timis

 Acest articol  este  preluat  de  pe:  "pressalert.ro"

     O descoperire demnă de filmele cu mistere este explorată în aceste zile la nici 20 de kilometri de Timișoara. Este vorba despre cea mai mare cetate preistorică din Europa, cunoscută până acum de arheologi, iar perioada în care aceasta a fost ridicată este plasată de specialiști în Epoca Bronzului. Cum au reușit oamenii din zorii civilizației să construiască acest fort și cum își duceau viața în interiorul lui – iată principalele întrebări ale căror răspunsuri, atunci când vor fi găsite, vor ridica măcar pentru o clipă cortina veacurilor ce se aștern peste erele uitate.

 Imagini aeriene  cu  site-ul santierului arheologic Cornesti

 Sursa:  pressalert.ro

    O echipă mixtă de arheologi români și germani sapă cu migală la Cornești, în apropierea Timișoarei, unde au fost găsite urmele celei mai mari fortificații preistorice din Europa. Proiectul se întinde pe o perioadă de cinci ani, iar partea germană a investit 100.000 de euro în desfășurarea lui. Iar timpul s-ar putea dovedi prea scurt pentru istoria ce trebuie scoasă la iveală: cetatea se întinde pe o suprafață de 1.800 de hectare. Situl a fost cercetat de-a lungul timpului inclusiv folosind imaginile oferite de Google Earth și prin prospecțiuni geomagnetice.

schita valurilor de aparare

imagini din satelit

      Până acum, specialiștii spun că fortificația este formată din patru inele concentrice care cu milenii în urmă formau zidurile, ridicate cu ajutorul unor piloni din lemn pe care s-a adăugat pământ. Cetatea a început să fie construită pe la 1.500 î.H. și își încetează existența în jurul anului 1.000 î.H. “Valul IV  – care închide în limitele lui 1.800 hectare – este aproape complet aplatizat, o mare parte din vină datorându-se lucrărilor agricole intensive în care se utilizează și scarificatorul. Totuși, în zona în care efectuăm cercetătile arheologice a fost făcută o descoperire senzațională, aici fiind cercetat pentru prima dată sistemul de construcție al unei porți de acces într-o fortificație așa de veche”, a dezvăluit dr. Alexandru Szentmiklosi, şeful secţiei de Arheologie a Muzeului Banatului și coordonatorul lucrărilor. Poarta de acces a fost, se pare, prevăzută cu turnuri pentru care s-au amenajat platforme formate din casete cu lut bătut. Turnurile  de apărare (o noutate în epoca în care de obicei se construiau doar metereze) aveau aproximativ patru metri înălțime. Accesul în fortificație se făcea pe un culoar îngust, astfel încât pe el încăpeau doar doi oameni odată, și doar dacă mergeau umăr la umăr.

Una dintre descoperirile de până acum sunt ruinele a ceea ce pare a fi un templu străvechi. ”Fortificația de la Cornești se pare că a fost un centru politic de prim rang, volumul imens de muncă necesar edificării indicând cu siguranță existența unei elite care a fost capabilă să coordoneze atât activitatea de construcție, cât și pe cea de întreținere, activități care implicau munca a sute sau mii de oameni concomitent”, a mai explicat șeful arheologilor de la Muzeul Banatului. Arheologii au stabilit că fortificația aparține culturii Cruceni – Belegiș și este contemporană cu celebra cetate Troia.

Cercetătorii au mai găsit aici morminte sarmatice, ateliere ceramice, o așezare care datează din secolele III – IV. Specialiștii pregătesc acum documentația necesară pentru a introduce fortificația în patrimoniul UNESCO. Prof. dr. Bernard Heeb, unul dintre participanții la proiect, plasează cetatea printre marile simboluri ale civilizațiilor europene. ”Cred ca situl de la Cornești va sta alături de marile situri din Europa ca Stonehenge sau Sarmizegetusa. Este cea mai mare aşezare din perioada preistorică pe care o cunoaştem”.

sursa:   pressalert.ro

O descoperire demnă de filmele cu mistere este explorată în aceste zile la nici 20 de kilometri de Timișoara. Este vorba despre cea mai mare cetate preistorică din Europa, cunoscută până acum de arheologi, iar perioada în care aceasta a fost ridicată este plasată de specialiști în Epoca Bronzului. Cum au reușit oamenii din zorii civilizației să construiască acest fort și cum își duceau viața în interiorul lui – iată principalele întrebări ale căror răspunsuri, atunci când vor fi găsite, vor ridica măcar pentru o clipă cortina veacurilor ce se aștern peste erele uitate. O echipă mixtă de arheologi români și germani sapă cu migală la Cornești, în apropierea Timișoarei, unde au fost găsite urmele celei mai mari fortificații preistorice din Europa. Proiectul se întinde pe o perioadă de cinci ani, iar partea germană a investit 100.000 de euro în desfășurarea lui. Iar timpul s-ar putea dovedi prea scurt pentru istoria ce trebuie scoasă la iveală: cetatea se întinde pe o suprafață de 1.800 de hectare. Situl a fost cercetat de-a lungul timpului inclusiv folosind imaginile oferite de Google Earth și prin prospecțiuni geomagnetice.

Citeste mai mult pe: http://www.pressalert.ro/2013/08/proiect-grandios-cum-este-scoasa-la-iveala-cea-mai-mare-cetate-preistorica-din-europa-de-pe-vremea-troiei-descoperita-langa-timisoara-galerie-foto/

O descoperire demnă de filmele cu mistere este explorată în aceste zile la nici 20 de kilometri de Timișoara. Este vorba despre cea mai mare cetate preistorică din Europa, cunoscută până acum de arheologi, iar perioada în care aceasta a fost ridicată este plasată de specialiști în Epoca Bronzului. Cum au reușit oamenii din zorii civilizației să construiască acest fort și cum își duceau viața în interiorul lui – iată principalele întrebări ale căror răspunsuri, atunci când vor fi găsite, vor ridica măcar pentru o clipă cortina veacurilor ce se aștern peste erele uitate. O echipă mixtă de arheologi români și germani sapă cu migală la Cornești, în apropierea Timișoarei, unde au fost găsite urmele celei mai mari fortificații preistorice din Europa. Proiectul se întinde pe o perioadă de cinci ani, iar partea germană a investit 100.000 de euro în desfășurarea lui. Iar timpul s-ar putea dovedi prea scurt pentru istoria ce trebuie scoasă la iveală: cetatea se întinde pe o suprafață de 1.800 de hectare. Situl a fost cercetat de-a lungul timpului inclusiv folosind imaginile oferite de Google Earth și prin prospecțiuni geomagnetice.

Citeste mai mult pe: http://www.pressalert.ro/2013/08/proiect-grandios-cum-este-scoasa-la-iveala-cea-mai-mare-cetate-preistorica-din-europa-de-pe-vremea-troiei-descoperita-langa-timisoara-galerie-foto/

O descoperire demnă de filmele cu mistere este explorată în aceste zile la nici 20 de kilometri de Timișoara. Este vorba despre cea mai mare cetate preistorică din Europa, cunoscută până acum de arheologi, iar perioada în care aceasta a fost ridicată este plasată de specialiști în Epoca Bronzului. Cum au reușit oamenii din zorii civilizației să construiască acest fort și cum își duceau viața în interiorul lui – iată principalele întrebări ale căror răspunsuri, atunci când vor fi găsite, vor ridica măcar pentru o clipă cortina veacurilor ce se aștern peste erele uitate. O echipă mixtă de arheologi români și germani sapă cu migală la Cornești, în apropierea Timișoarei, unde au fost găsite urmele celei mai mari fortificații preistorice din Europa. Proiectul se întinde pe o perioadă de cinci ani, iar partea germană a investit 100.000 de euro în desfășurarea lui. Iar timpul s-ar putea dovedi prea scurt pentru istoria ce trebuie scoasă la iveală: cetatea se întinde pe o suprafață de 1.800 de hectare. Situl a fost cercetat de-a lungul timpului inclusiv folosind imaginile oferite de Google Earth și prin prospecțiuni geomagnetice. Prin coridoare preistorice Până acum, specialiștii spun că fortificația este formată din patru inele concentrice care cu milenii în urmă formau zidurile, ridicate cu ajutorul unor piloni din lemn pe care s-a adăugat pământ. Cetatea a început să fie construită pe la 1.500 î.H. și își încetează existența în jurul anului 1.000 î.H. “Valul IV – care închide în limitele lui 1.800 hectare – este aproape complet aplatizat, o mare parte din vină datorându-se lucrărilor agricole intensive în care se utilizează și scarificatorul. Totuși, în zona în care efectuăm cercetătile arheologice a fost făcută o descoperire senzațională, aici fiind cercetat pentru prima dată sistemul de construcție al unei porți de acces într-o fortificație așa de veche”, a dezvăluit dr. Alexandru Szentmiklosi, şeful secţiei de Arheologie a Muzeului Banatului și coordonatorul lucrărilor. Poarta de acces a fost, se pare, prevăzută cu turnuri pentru care s-au amenajat platforme formate din casete cu lut bătut. Turnurile de apărare (o noutate în epoca în care de obicei se construiau doar metereze) aveau aproximativ patru metri înălțime. Accesul în fortificație se făcea pe un culoar îngust, astfel încât pe el încăpeau doar doi oameni odată, și doar dacă mergeau umăr la umăr. Cornesti Cornesti1 Cornesti2 Cornesti3 Cornesti4 Cornesti5 santier arheo 1 santier arheo 3 santier arheo 4 santier arheo 5 Una dintre descoperirile de până acum sunt ruinele a ceea ce pare a fi un templu străvechi. ”Fortificația de la Cornești se pare că a fost un centru politic de prim rang, volumul imens de muncă necesar edificării indicând cu siguranță existența unei elite care a fost capabilă să coordoneze atât activitatea de construcție, cât și pe cea de întreținere, activități care implicau munca a sute sau mii de oameni concomitent”, a mai explicat șeful arheologilor de la Muzeul Banatului. Arheologii au stabilit că fortificația aparține culturii Cruceni – Belegiș și este contemporană cu celebra cetate Troia. Cercetătorii au mai găsit aici morminte sarmatice, ateliere ceramice, o așezare care datează din secolele III – IV. Specialiștii pregătesc acum documentația necesară pentru a introduce fortificația în patrimoniul UNESCO. Prof. dr. Bernard Heeb, unul dintre participanții la proiect, plasează cetatea printre marile simboluri ale civilizațiilor europene. ”Cred ca situl de la Cornești va sta alături de marile situri din Europa ca Stonehenge sau Sarmizegetusa. Este cea mai mare aşezare din perioada preistorică pe care o cunoaştem”. Cornesti (Google) 1 Cornesti (Google) 2 Cornesti GIS (aici este reprez. si cel de-al 4-lea si ipotetic val) Cornesti incinta 1 (unde s-a cercetat) Scanare geomagnetica Micle Dorel (Univ.de Vest) (Val I) Scanare geomagnetica Micle Dorel (Univ.de Vest) si sectiunea cercetata SV Romaniei cea mai mare din europa cetate cornesti descoperire arheologica epoca bronzului germania Timisoara troia Un comentariu aaa says: 27/08/2013 at 11:18 AM suna prea frumos ca sa fie adevarat Reply Leave a Reply Your email address will not be published. Required fields are marked * Name * Email * Website Introdu rezultatul corect * 5 + = 6 Comment

Citeste mai mult pe: http://www.pressalert.ro/2013/08/proiect-grandios-cum-este-scoasa-la-iveala-cea-mai-mare-cetate-preistorica-din-europa-de-pe-vremea-troiei-descoperita-langa-timisoara-galerie-foto/

ORASELE PELASGILOR CUCUTENIENI

     Cine dorește să afle secretul primelor orașe din lume, nu trebuie să’l caute prea departe, el este aici în România. (material preluat de pe thraxusares.wordpress.com)
      Orașe gigantice “proto-urbane” așezări ale culturii CUCUTENI, așezări care, în măsura lor sunt la fel de mari sau mai mari decât orașele din sudul Mesopotamiei și care apar aproximativ cu 500-1000 de ani mai devreme!

      Aceste așezări gigantice CUCUTENI vădit comparabile cu orașele sumeriene ulterioare, nu prezintă niciuna dintre caracteristicile de diferențiere socială atât de evidentă în arhitectura publică din urmă… Termenul “protourban” neo-evolutiv care a fost aplicat la aceste așezări CUCUTENI gigantice, poate fi înșelător. Trebuie să încercăm să înțelegem modul în care aceste orașe au funcționat, cât ne permit probele, încercând a reconstrui organizarea și structura lor socială.
Dar o întrebare trebuie să fie ridicată: au orașele cucuteniene o paralelă precisă în înregistrarea etnografică, sau sunt, într’o anumită măsură semnificativ, un produs unic din epoca calcolitică târzie?
      Încearcând să urmărim dezvoltarea timpurie a unei forme specifice de nomadism pastoral, turma formează o caracteristică a nomadismului pastoral din stepele eurasiatice și cunoscute la noi prin numeroase nuclee istorice și etnografice. Una dintre teze este că această formă de nomadism apărut, în esență, numai la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului, la sfârșitul celui de al doilea mileniu î.Hr., dincolo de limitele cronologice ale acestui studiu. În mod evident, este util a studia și alte comunități mult mai târzii istorice și etnografice ale nomazilor eurasiatici pastorali, pentru a înțelege mai bine dovezile arheologice luate separat. Dar predominante au fost societățile crescătoare de bovine, și cele ciobănesti, care dezvoltau o economie mai mobilă și un mod de viață de’a lungul văilor râurilor, și cu toate acestea provizoriu, în stepele deschise târziu în timpul mileniilor al IV-lea și începutul celui de’al III-lea î.Hr direct comparabile cu cele ale descendenților lor de mai târziu.
      Multe reconstrucții fanteziste arheologice (pentru o critică la obiect vezi Rassamakin 1999: 59; 2002:. 66; Figura 1.3) au apărut pentru a imagina anacronic acest calcolitic târziu, sau culturile din epoca bronzului timpuriu caracterizat de jefuitori războinici, sau de ravagiile produse societăților stabile precum cele ale lui Gingis Han și Timur. O astfel de imagine trece cu vederea faptul că, cel puțin la începutul poveștii noastre, caii nu au fost călăriți și metalele au fost utilizate mai mult ca ornamente decât ca arme. Cu alte cuvinte, analogia poate fi și mai înșelătoare decât edificatoare și, cel puțin, ar trebui să se aplice fără discriminare. Teoria arheologică și dovezile arheologice, au imaginat anacronic eneoliticul și epoca bronzului imaginând jefuitorii hoardelor din Est (adaptat de la Rassamakin 2002:. 66, fig 4.12).
       Un alt exemplu de fenomen arheologic, la care nu se pot găsi paralele etnografice perfect adecvat pentru a permite traficul evolutiei este considerat regretatul oraș fortificat și simetric planificat Sintashta-Arkaim găsit într’o zonă concentrată în sudul stepei trans-Uralice și regiunea de silvostepă de la sfârșitul celui de’al III și începutul celui de’al II mileniu î.Hr.  Unul dintre anchetatorii principali G.B. Zdanovich (1999), a făcut o referire la peisajul peste care aceste așezări sunt distribuite în mod regulat ca “Țara Orașelor” (Strana gorodov), o frază evocatoare menită să sugereze paralele cu alte teritorii care au beneficiat de apariția de formațiuni urbane, cum ar fi sudul Mesopotamiei. Odată evocată, imaginea acestor așezări sau orașe (Goroda), apoi prezintă clusterul de trăsături caracteristice ale urbanismului: diferențiere socială, specializarea în olărit și ceramică, agricultura intensivă, și așa mai departe.
      Aceste dovezi vor fi revizuite în detaliu mai târziu, dar o analiză minimală ridică unele îndoieli cu privire la utilitatea acestei interpretări urbane: cele mai mari orașe Sintashta-Arkaim dezgropate sunt de aproximativ 3 ha. Sunt în mică măsură sau greu echivalente cu așezările gigantice Cucuteni-Tripolie sau cu orașele-state sumeriene. Urbanismul este, desigur, într’o anumită măsură, un fenomen relativ, și descoperirea unor astfel de site-uri cu arhitectura planificată specifice stepelor deschise, obligă o reconsiderare majoră a ceea ce de fapt a avut loc acolo în timpul tranziției de la începutul epocii bronzului, până la sfârșitul epocii de bronz și modul în care aceasta poate a afectat alte zone ale lumii interconectate cu stepele eurasiatice. De asemenea, nu e nici o îndoială că apariția de vehicule, a carelor cu roți trase de cai, elaborarea armelor de bronz, inclusiv sulițele și capetele săgeților mari, și ritualurile funerare elaborate cu sacrificii de animale costisitoare, care toate au fost dezgropate la Sintashta, reprezintă descoperiri extrem de semnificative. Dar este conceptul de urbanism într’adevăr evocat adecvat? Nu ne induce în eroare? Unul dintre aspectele fascinante ale “Țării Orașelor” este chiar dispariția ei. Dovezile actuale nu acceptă nicio evoluție continuă a societății “urbane”, în această lume a stepelor. Cum se explică dispariția sa? În cazul în care i se indeparteaza ochelarii cuiva și reconsideră dovezile arheologice reale, acesta va fi și mai intrigat în înterpretarea lor, ducând cel mai bine, spre transformarea ciclică a complexității sociale de’a lungul stepelor decât cu creșterea continuă. Acest studiu analizează dezvoltarea timpurie a unei forme mai mobile și de specializare a economiei care în cele din urmă a devenit formă clasică de nomadism pastoral, caracteristică zonelor largi, interconectate fizic din stepele eurasiatice. Acesta arată cum a început dezvoltarea timpurie a acestui mod distinctiv de viață, afectând într’un mod detectabil modelul mai stabil, al comunităților bazate pe agricultură din sudul lor. Pe măsură ce procesul apariției acestei noi economii ce a avut loc în cursul a cel puțin două milenii, se poate considera continuat, iar ritmul său de schimbare a fost caracterizat prin șocuri, rezultând din apariția relativ bruscă și dispariția anumitor culturi arheologice și formațiuni mai mari. Cu o mobilitate sporită, mișcările grupurilor umane au avut loc sistematic, și au devenit una dintre cele mai importante legăturilor lumii stepelor (proto-geții n.m.), cu cea a sedentarilor agricultori (pelasgii n.m.).  Mobilitatea a fost îmbunătățită cu evoluțiile tehnologice la mijloacele de transport, și mai presus de toate, cu apariția vehiculelor cu roți și domesticirea, valorificarea, și în cele din urmă a creșterii cailor și echitației. La fel de importantă a fost producerea și schimbul de piatră, metale, unelte si arme; dintr’o perspectivă macro-istorică, această distribuție a tehnologiilor și schimbului de materiale pot fi urmărite de’a lungul unei zone geografice din ce în ce mai extinse. Dimensiunea, din ce în ce mai expansivă a “provinciei metalurgice” (Chernykh 1992) subsumează nenumăratele culturi arheologice și comunități arheologice, devenind din ce în ce mai mare. Și în acest caz, procesul de extindere nu a fost regulat și uniform, ci brusc intrerupt, cu întinderi anterioare intrate brusc în colaps și altele în curs de dezvoltare, într’o teorie bazată pe arheologie și dovezi arheologice succesive: de exemplu, dizolvarea relativ bruscă a PROVINCIEI METALURGICE CARPATO – BALCANICE (pelasgice) și creșterea ulterioară a  Provinciei Metalurgice Nord-Pontice (proto-getice) din al doilea trimestru din al IV-lea mileniu î.Hr.. Semnificativ a fost nevoia tot mai mare de a obține materiale, și mai presus de toate resursele de metal, care nu au fost distribuite uniform pe zona interconectată ce se întinde din Balcani până în Siberia de Vest și stepele din Kazahstan. Schimbul inter-regional a acestor materiale a devenit apoi, la fel de important ca și producția lor inițială. Toți acești factori au fost legați între ei, sinergie care afectează reciproc: adaptarea la stepa deschisă, fiind necesară elaborarea unei tot mai mari economi mobile bazate inițial pe căutarea hranei și vânătorii intensive, apoi a turmelor de animale, introduse  atât local, cât și în stepă. Această mobilitate a fost ulterior transformată, în primul rând prin introducerea de vehicule cu roți și apoi prin inovarea și valorificarea, creșterii de cai. De’a lungul timpului, această mobilitate sporită a facilitat producerea și specializarea în schimbul de bunuri. Inițial, schimbul de ornamente și a bunurilor de valoare a funcționat în parte pentru a diferenția membrii dintr’un grup social dat sau comunitate. Mai târziu producția și schimbul de arme a servit pentru a stabili și menține relații între comunități. Militarismul evident crescând din stepe, de la începutul până la sfârșitul Epocii Bronzului, găsește reflectarea sa mai departe spre sud în schimbări dramatice în modelele de așezăminte și, în cele din urmă, într’o creștere a numărului de cetăți fortificate, cum ar fi nenumăratele cetăți ciclopice de la sfârșitul epocii bronzului și începutul epocii fierului ciclopice (vezi Smith 2003: 165-172) găsite în întregul Caucaz de Sud. Stepele Eurasiatice interacționează din ce în ce mai mult cu Orientul Apropiat atât prin schimbul de materiale, în special cu metale, precum și prin mișcările continue, prelungite ale triburilor. Ocazional, agricultorii s’au mutat în nord și au participat la dezvoltarea economiei mobile cu dependență mai mare pe creșterea animalelor, tipic păstorilor care s’au mutat spre sud pentru a scăpa de rigorile vieții de stepă și s’au stabilit și și’au schimbat modul lor de viață. În cele din urmă au învățat să perturbe așezările agricole și prădau pe vecinii lor sedentari și mai vulnerabili. Mai târziu, după ce se termină povestea noastră, un model de interacțiune inter-regională între stepe și agricultorii sedentari va fi stabilit, chiar dacă va continua să afecteze în mod semnificativ istoria lumii până în timpurile moderne. ”THE MAKING OF BRONZE AGE EURASIA” Philip Kohl         

sursa:        thraxusares.wordpress.com