TRACII

Tracii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic

Zamolxe's Blog

Am creat acest blog in speranta ca voi reusi sa va readuc interesul pentru istoria romanilor.
Cine suntem? De unde venim? Care sunt stramosii nostri?
Acestea sunt intrebari pe care ar trebui sa si le puna fiecare , incercand sa afle cat mai mult.

Textele de pe acest blog nu sunt scrise de mine pentru ca nu sunt istoric, sunt doar pasionat de istorie. O sa mentionez de fiecare data sursa acestor articole de pe blog.

Propunere Pentru Noul Drapel Al Romaniei

duminică, 7 februarie 2016

Etruscii, civilizatorii romanilor, erau TRACI

     Misterul dispariţiei culturii şi limbii etruscilor încă nu a fost dezlegat, în ciuda eforturilor cercetătorilor din ultima vreme. Ceea ce este, însă, cert şi de necontestat este rolul acestei culturi pre-romane, ce a ajuns la apogeu în teritoriul vecin Romei, în peninsula italica şi nu numai, în formarea şi dezvoltarea poporului roman, a civilizaţiei acestuia în plan religios, politic şi social.
     În mod suspect, după cucerirea lor de către romani şi încadrarea lor în rândul cetăţenilor imperiului, în secolul II î.e.n, amintirea lor a fost aproape ştearsă din istorie.
     Cine erau aceşti etrusci, de unde au venit ei în regiunea Toscana, ce limbă vorbeau şi cât de apropiaţi erau, genetic şi cultural, de strămoşii noştrii traci, vom încerca să aflăm în cele ce urmează…
Studiile ADN elimină legătura dintre etrusci şi italienii de astăzi
     Un studiu realizat de cercetătorii de la Universitatea Stanford în urmă cu 7 ani, care a avut în vedere o analiză comparativă ADN între actualii locuitori ai Toscanei şi locuitorii din regiune ce au trăit acum 2500 de ani ne oferă rezultate uimitoare. Concret, testele genetice efectuate de aceştia au eliminat posibilitatea înrudirii dintre etrusci, locuitorii timpurii ai Italiei centrale şi locuitorii de astăzi ai regiunii. 
      Descoperirea sugerează că fie ceva i-a eliminat relativ brusc, fie că, poate, grupul care reprezenta elita socială nu se amesteca pe atunci cu oamenii de rând care au fost strămoşii autentici ai toscanilor de astăzi, a spus, la vremea publicării rezultatelor studiului, antropologul Joanna Mountain, membru al echipei de cercetare.
     În ceea ce priveşte limba etruscilor,  prima cultură avansată a Italiei antice, mulţi dintre cercetătorii moderni opinează că ea, atât cât s-a putut deduce din descoperirile scrise atribuite acestui popor, prezintă similitudini clare cu limba latină, franceză, italiană şi, surpriză!, limba română. Astfel, potrivit lui Mel Copeland, în lucrarea “The Thracian-Dacian Language, base of the Euro- Indean Languages” – (translated and expanded edition, Skopje, 2000), capitolul “Etruscan Phrases, Translation of Etruscan Devotional Plates”, limba etruscilor, la nivelul secolelor VII-IV î.e.n, era înrudită cu limba DACĂ, element care conduce către ipoteza că cele două popoare erau înrudite şi aparţinătoare marelui neam al tracilor.

     Acelaşi autor explică astfel înrudirea lingvistică dintre etrusci, civilizatorii romanilor şi daci: “Etruscii au apărut în Italia în jurul anului 1000 î.e.n şi au venit aici din Lydia şi Frygia. Frigienii, originari din Macedonia şi Tracia, erau înrudiţi cu dacii şi geţii (românii de astăzi), care vorbeau aceeaşi limbă”. Copeland mai aminteşte, ca semn al relaţiilor strânse dintre frigieni şi lidieni, strămoşii etruscilor, şi traci, faptul că aceştia au luptat ca aliaţi, de partea troienilor, în războiul contra aheilor, preluând, astfel, o informaţie din Iliada lui Homer.
Baccolini: “Romanii şi-au falsificat originile”
     Un alt autor, de data aceasta chiar italian, Graziano Baccolini, precizează, în volumul “Reflections on the Etruscan Civilization”: “Îmi este greu să înţeleg de ce, încă, unii istorici italieni eşuează în a înţelege contribuţia enormă a civilizaţiei etrusce la clădirea culturii vestice şi de ce, continuând să se ghideze după dovezi false, afirmă că grecii şi romanii reprezintă culturile superioare primordiale ale Europei”.
     Elementul cel mai important, între afirmaţiile acestui autor, este reprezentat de următoarele precizări: “Sunt sigur că etruscii au venit din estul Europei şi sunt adevăraţii fondatori ai culturii acestui continent. Deşi unii istorici italieni continuă să nege asta, cei mai mulţi istorici, la nivel mondial, sunt de acord cu această teorie. ÎN ZORII DEZVOLTĂRI LOR MILITARE, ROMANII, CU O CULTURĂ INFERIOARĂ, ŞI-AU FALSIFICAT ORIGINILE ŞI AU ASCUNS MOŞTERNIREA CIVILIZAŢIEI ETRUSCE, IAR FALSIFICAREA ISTORIEI LOR A CONTINUAT, ÎN VREMEA PRIMILOR ÎMPĂRAŢI CREŞTINI, PRINTR-O SERIE DE EDICTE”.
     Originea etruscilor a stârnit controverse printre cercetători timp de mulţi ani. Dar opiniei că aceştia erau descedenţi ai unor neamuri tracice din Lydia şi Frigia îi subscrie chiar şi Massimo Pallatino, considerat “părintele etruscologiei”. Potrivit acestuia, etruscii care au dezvoltat cultura superioară a Italiei, în Cerveteri, Tarquinia, Vulci şi Vetulonia nu erau altceva decât urmaşi ai tracilor din Asia Mică, veniţi în Italia cu mult înaintea romanilor.
     Totuşi, în ciuda falsificării parţiale a istoriei pre-romane de către unii autori şi împăraţi romani, există şi surse latine care recunosc originea tracă a etruscilor. Vergilius notează:”Oraşul Cerveteri este construit pe o stâncă locuită cândva de lidieni, un popor distins în războaie, ce vieţuia pe toate dealurile Toscanei”. De asemenea, Seneca afirmă că “Asia Mică este locul unde au trăit etruscii la începuturi”.
     Un alt autor antic, Tacitus, confirmând unele informaţii transmise de Herodot, ne spune că: “Etruscii au venit din Asia Mică, ei fiind urmaşi ai pelasgilor, fiind numiţi thirasieni sau thiresieni în insulele Lemnos, Imbros şi Lesbos şi în Delos, insula sfântă a Cicladelor”.
Enciclopedia Britannica: “Etruscii erau traci”
    Revenind la sursele moderne care atestă descendenţa tracă a etruscilor, trebuie să amintim de o specificaţie din Enciclopedia Britannica, potrivit căreia “la începutul expansiunii lor, romanii au fost iniţial respinşi, în Toscana, de către etrusci, care au venit cu mult înaintea lor, din Anatolia, fiind descendenţi ai tribului trac al frigilor/brigilor.
     În lucrarea “The Asiatic affinities of the old Italians”, aparţinând lui Robert Ellis, se precizează că neamurile tracilor se întindeau până la Alpi şi Marea Tireniana (a se observa asemănarea numelui acestei mari cu cel dat de greci etruscilor, respectiv thirasieni), limba acestora fiind vorbită şi în Etruria.
Ellis mai opinează că: “TOŢI TRACII, INCLUZÂNDU-I PE ETRUSCI, DACI ŞI FRIGIENI, VORBESC ACEEAŞI LIMBĂ”. În lucrarea amintita mai sus se mai spune şi că proto-etruscii şi-au dezvoltat cultura, în perioada de trecere dintre epoca bronzului şi cea a fierului, în zona Anatoliei şi a Mării Negre, această cultură fiind “iluminatoarea Eurasiei”.
Dacii şi etruscii – formatorii culturii europene?
      Dovezile privind importanţa etruscilor şi traco-dacilor în istoria antică a Europei nu se opresc aici. Într-o altă lucrare, anume “The Hidden Roots of Europe”, editată de Fundaţia Culturala Animi, Muzeul Naţional Brukenthal şi Muzeul Civic Pitigliano, se arată că “la nivelul mileniului I î.e.n, populaţiile care locuiau teritoriile de astăzi ale României, Bulgarei şi Italiei, respectiv dacii, tracii şi etruscii, au creat culturi originale, care AU JUCAT UN ROL IMPORTANT ÎN FORMAREA ARTEI GRECO-ROMANE.”
     Tot în acest volum se mai arată că teritoriile amintite au o moştenire istorică bogată, aici găsindu-se semnele celor mai vechi civilizaţii preistorice, dezvoltate la nivelul neoliticului, al epocii bronzului şi al celei de fier. Citând din lucrarea amintită, trebuie să mai spunem că: “deşi numiţi barbari de greci şi de romani, populaţiile despre care vorbim au creat culturi cu nimic inferioare celor greacă şi romană, ba chiar se poate spune că, de pildă, în ceea ce priveşte arhitectura şi arta, ETRUSCII, DACII ŞI TRACII I-AU INFLUENŢAT DECISIV PE GRECI ŞI ROMANI”.
 Traco-etruscii şi relaţia cu grecii
     O serie de autori antici eleni din preajma secolului V î.e.n. ne-au transmis referiri clare asupra etruscilor şi rolului jucat de aceştia în dezvoltara civilizaţiei elene. Cei mai mulţi dintre ei stabilesc o conexiune clară între etrusci şi pelasgi. Hellanikos din Mytilene, de pildă, afirmă că fondatorii oraşelor Crotona şi Tyrrhenia din Italia erau etrusci plecaţi din Tesalia, Grecia, în timp ce Tucidite (în “History of the Peloponnesian War 4.109.4″), precizează că multe aşezări din Akte au fost înfiinţate de etruscii veniţi din Lemnos şi Atena. Acesta vorbeşte şi despre câteva neamuri ce formau poporul etrusc, respectiv bisaltienii, krestonienii şi edonienii, “care trăiau în mici oraşe”.
      Şi Herodot vorbeşte despre faptul că Attica şi Atena au fost iniţial locuite de pelasgo-etrusci (Histories 6.137) şi că, “după ce au fost alungaţi de aici, s-au retras în Lemons, de unde mulţi veniseră”. De altfel, în 1885, pe o piatră descoperită în satul Kamina din Lemnos, a fost descoperită o inscripţie considerată ca fiind de origine etruscă. Despre gradul de evoluţie a etruscilor ne vorbeşte Herodot atunci când spune că “etruscii sunt primii oameni care au creat şi folosit monede din aur şi argint”
       Zonele Elladei locuite de etrusco-pelasgi sunt amintite şi de Homer (Iliada): Tesalia, Atica, Argolis şi Elis. Acelaşi autor aminteşte şi de Troada, Aiolis şi Lidia, ca teritorii din Asia Mică, locuite de acelaşi popor.

Ce putem concluziona?
       Etruscii, popor care a ocupat Etruria (zonă ce includea Toscana de astăzi, părţi din Latium şi din Umbria), în perioada secolelor X-I î.e.n, au jucat un rol decisiv în dezvoltarea culturilor clasice greceşti şi romane, influenţându-le pe acestea în toate aspectele civilizaţiei, de la panteonul zeităţilor, până la arhitectură şi sistem legislativ.
       Etruscii sunt consideraţi, de mai toţi autorii antici şi moderni, drept urmaşi ai tracilor lidieni şi/sau frigieni, parte integrantă a marelui popor trac ce se întindea din Macedonia până în Anatolia şi Crimeea. Existenţa a doar câtorva surse privind limba acestora ar putea fi înţeleasă ca un semn al strategiei romanilor de a arunca bezna peste amintirea unui popor anterior lor, mai vechi, mai evoluat şi de la care au preluat mare parte dintre elemente ce mai târziu i-au definit ca putere a Europei, Asiei Mici, Orientului Mijlociu şi nordului Africii. Totuşi, în ceea ce priveşte limba etruscilor, atăt cât s-a putut concluziona până în prezent, aceasta era înrudită cu cea daco-tracă şi a popoarelor din Asia Mică.


un articol de Valentin Roman

Dacii - Primii europeni

DACII SUNT PRIMII OAMENI CARE AU POPULAT EUROPA. ISTORIA ADEVARATĂ A ROMÂNIEI.



     Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizaţia umană.
      Profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, care a studiat istoria Europei, a vorbit despre spaţiul Carpato-dunărean ca fiind vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe.
     Cand azi istoria spatiului Carpato-Dunarean este redescoperita de niste straini, ca Marja Gimbutas, care asemenea lui N.Densuşianu considera drept vatra a vechii Europe acest spatiu unde noi românii ne gasim astazi, de fapt ne reîntoarcem la El, la Densuşianu, la cel ce a prezentat pentru prima oara pe noi, pe daco-români drept popor primordial si formator al Europei.
     Dacii sunt strămoşii tuturor popoarelor latine, iar ceea ce ne este predat în şcoli – “noi românii suntem un popor care a fost “latinizat” de către romani” este o falsitate.
     Mulţi spun că ne-au ocupat romanii şi ne-au latinizat/civilizat. Cat din teritoriul Daciei a fost ocupat de romani? Doar 14% ! Cati ani au ocupat romanii acei 14%? Doar 146 de ani!  Era imposibil ca limba latină să fie preluată de daci când romanii au ocupat atât de puţin teritoriu şi au stat atât de puţin, mai ales ţinând cont că soldaţii romani vorbeau o latină şubredă. De asemenea, dacă Dacii ocupaţi de romani ar fi preluat limba latină, cum se mai înţelegeau cu restul dacilor de pe restul de 86% din teritoriul Daciei, NEocupat de romani? Logic că vorbeau cu ei tot în “dacă”, adică “română arhaică”. De fapt dacii vorbeau deja o română arhaică, din care a reieşit şi latina la un moment dat. Atunci când s-au întâlnit dacii şi romanii, s-au întâlnit două popoare înfrăţite care se înţelegeau în limbaj.
Concluzie – Noi SUNTEM ROMÂNI DACI, NU ROMANI!
     De ce ar fi vrut romanii să impună limba lor într-un teritoriul nou cucerit? Vedeţi americanii impunând engleza în Egipt, Irak, Afganistan, Libia şi alte ţări cotropite (desigur pentru “impunerea democraţiei”) sau îi vedeţi pe americani interesaţi de resursele de petrol, minereuri şi poziţia geo-strategică nou cucerite? Aceeaşi întrebare e valabilă şi în cazul romanilor care au cucerit o mică parte din teritoriul Daciei: pe romani i-a preocupat impunerea limbii latine in Dacia cucerită, sau mai degrabă aveau nevoie doar de bogatiile acesteia (aur, argint, miere, grau, vin, lemn, piatra, si altele)?
Arhivele regilor Daciei (plăcuţele de aur descoperite la Sinaia), contin dovada ca limba dacilor aproape ca nu s-a schimbat (pana astazi n.n.).
     Nu putem accepta faptul ca legiunile romane au patruns in Dacia, au cucerit 14% din teritoriu pentru o perioada foarte scurta istorica, 165 de ani, si ca, peste noapte, toata populatia Daciei, ocupata sau nu de romani, a inceput sa vorbeasca cea mai perfecta limba romanica, fara a ne intreba: chiar asa sa fie? Sunteti siguri ca de la soldatii romani (sositi din toate colturile lumii – Africa, Palestina, Germania etc) au invatat dacii latina? Chiar de la acesti soldati, care nu o vorbeau ei insasi, sa fi invatat latina dacii ? Nu cumva are mai mult sens ceea ce ne dovedeste N. Densusianu: ca dacii vorbeau “latina vulgara” (română arhaică) si ca NU printr-o relatie sexuala la nivel de soldati romani versus fete/femei dace s-a produs acest “miracol”?
     În ce limbă vorbeau copiii nou nascuti in Dacia de catre femeile dace care  s-au casatorit cu militarii romani? Deoarece, in general, copiii erau crescuti de mame, si nu de tati, ce erau ocupati cu “arta razboiului”, acesti copii vorbeau in mod curent si limba vorbita de catre tati (ce vorbeau diverse limbi, mai putin limba latina) sau vorbeau limba mamelor lor, adica limba care se vorbea in Dacia de catre bastinasi de cand se stiau ei pe acest teritoriu ?
     Istoricul Dio Cassius (n.155 – d.229 e.n.) descrie razboaiele purtate de Daci si Romani – spunand despre Traian (conducatorul Legiunii Romane) ca a fost un trac veritabil si ca razboaiele purtate erau fraticide (intre popoare de aceeasi origine). Iar Traian, spunea inainte de a porni la lupta: “ma intorc in tara strabunilor mei“
     Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, în decembrie 2012, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, unul din oamenii care au avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi cu cărţi din arhiva bibliotecii Vaticanului şi fost membru al Comisiei Teologice Internaţionale, a făcut o declaraţie şocantă: “Chiar dacă se ştie că latina e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.)”.
Faptul că NOI, românii (dacii), suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim.
Genetic, nu ne-am schimbat de 5.000 de ani, suntem tot daci – un studiu de paleogenetică, realizat între anii 2003-2006, a arătat că, genetic, suntem daci, iar teoria latinizării făcute de Imperiul Roman este falsă.
Dacii sunt cei care au populat Europa şi au ajuns până aproape de China.
“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi din India vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe dintre ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid. Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Lucian Iosif Cueşdean.
      Pasaj dintr-un interviu cu Dr. Napoleon Savescu: ” Faceti opinie in societatea americana privind preistoria romanilor?  Răspuns: Sunt invitat la conferinte, in special – de macedoromanii din America. Lumea este interesata de aceasta noua prezentare a poporului daco-roman. Datele pe care le-am adus in plus apartin cercetatorilor impecabili din toata lumea, care sustin de ani de zile ca spatiul carpato-danubian a dat nastere Europei. Romania este vatra Europei. Cand Europa a fost acoperita de doua ori de o hala de gheata, cum a fost ultima, cea alpina, singura arie ramasa neacoperita era cea din Carpatii de Jos. Or, nu putea sa apara o civilizatie in aria Germaniei, aflata atunci sub calota de gheata. In plus, marile civilizatii au aparut la gura de varsare a marilor fluvii: chinezii – la gura Fluviului Galben, indienii – a Gangelui, egiptenii – a Nilului. In acest context, nu puteau occidentalii sa apara la gura de varsare a Rinului, Senei sau sub gheata. Sa fim oameni seriosi, ca si prostia are o limita.” Dr. Napoleon Savescu.
     Roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H.
     Traco-dacii reprezintă cea mai veche şi mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizaţiei Sumeriene, şi totodată cea mai numeroasă (180 – 200 de triburi). Ei puteau fi găsiţi în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franţa, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa … chiar şi Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuşi Burebista. În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume (18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnacop de miner descoperit vre-o dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăbliţele de la Tărtăria, judeţul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, şi tot de aici au plecat şi s-au format celelalte popoare indo-europene şi nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciţii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmaţii, elenii (ahei şi dorieni), fenicienii… etc.
SUNTEM ROMÂNI DE PESTE 2500 DE ANI. O română arhaică există în copie la peste 7000 de Km de România, la 3000 de Km est de cea mai estică graniţă a Imperiului Roman.
     Conform studiilor genetice, populatia actuala a Romaniei este clar inrudita cu populatiile care au locuit pe teritoriul Romaniei in Epoca bronzului si a fierului, adica acum 2 500 – 5 000 de ani, fapt care scoate in evidenta continuitatea acestui popor… si rastoarna teoria romanizarii Daciei ca si a descendentei romane a poporului nostru (sursa: autor Daniel Roxin – “Spiritul Dacic renaste” Editura Vidia 2012)
     Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradiţiile strămoşilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuţioase de sânge, demonstrează un alt miracol: în ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupaţie romană, ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoşilor noştri.
     După “Civilizaţiile Europei vechi”, Ed. Meridiane, Buc., 1978, de Guido A.Mansuelli, un autor francez, pe timpul ultimei glaciaţiuni, Wűrm, nu se cunosc decât două centre de locuire umană, unul în vest, în aria Pirineilor (plus Grimaldi) şi altul în est, în aria Carpaţilor. Splendidele civilizaţii vestice din Pirinei, ca şi cea din Grimaldi (vestul Italiei), au dispărut, fără urmă, acum aproximativ 11.000 de ani. Această zonă a fost repopulată dinspre gurile Dunării abia 4-5 mii de ani mai târziu, astfel că apare logic ca şi limba din Carpaţi să fi urmat aceeaşi cale. Nu a existat nimeni altcineva, în spaţiul Dunării de Jos, decât neamul românesc, până acum 3900 de ani, când se spune că au “venit” grecii, astfel că e firesc ca “româna primară” să fie prima limbă a Europei.
Sursa:  cyd.ro

Războaiele lui Mircea cel Bătrân

Cât timp a domnit Mircea cel Bătrân,  Valahia a dobândit cea mai mare întindere, de la Banatul de Severin până la Marea Neagră, inclusiv sudul Basarabiei. Într-un act din anii 1404-1406, apar titlurile sale: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”
A construit sau refăcut fortificații, a dotat armata pentru a putea face față amenințărilor externe, a întreținut relații diplomatice cu marile state ale vremii, punând Muntenia în prima linie a marii politici a momentului. După 1402 a intervenit în luptele pentru tronul otoman. A murit în 1418 și a fost înmormântat la Cozia, mănăstire fortificată construită de el. De viața sa se leagă primele lupte importante cu otomanii, domnia lui Mircea fiind providențială pentru Muntenia și nu numai, într-o perioadă tulbure, în care Peninsula Balcanică era cucerită stat după stat de către turci.
Marele inamic
Acțiunile lui Mircea cel Bătrân trebuie privite în strânsă legătură cu cele ale marelui sultan Baizid I Fulgerul şi ale urmaşilor săi la tronul otoman. Baiazid I „Fulgerul” s-a născut cândva între 1354 și 1360, ca fiu al sultanului Murad I și al unei prințese de origine greacă. A fost sultan al Imperiului Otoman de la 29 iunie 1389 (de pe câmpul de bătălie de la Kosovo), după ce tatăl sau moare și Baiazid își execută fratele. A purtat numeroase bătălii, majoritatea victorioase, fiind înfrânt și luat prizonier în bătălia de la Ankara, în 1402, de către Timur Lenk. A murit în prizonierat, la 8 martie 1403, cauzele morții sale fiind obscure.
Situația politico-militară a Balcanilor
Cu toate că raiduri de jaf otomane avuseseră loc deja în zona Țărilor Române, înfrângerea celor două state balcanice, Serbia și Bulgaria, îi transformase dintr-o dată pe otomani într-o amenințare directă și permanentă pentru Valahia. Mai mult decât atât, Baiazid a înțeles necesitatea de a întări și eficientiza autoritatea statală și de a aduce sub o conducere unitară cuceririle înaintașilor săi, Anatolia musulmană și Balcanii creștini. Anatolia nu era cucerită nici ea în totalitate, diverse state turcice refuzând să se plece în fața otomanilor. La fel, în Balcani va mai fi nevoie de multe campanii pentru a subjuga complet teritoriile slave. Supranumele său, Fulgerul, vine tocmai de la repeziciunea cu care se deplasa din Anatolia în Balcani, pentru a-și comanda armatele. La nord de Dunăre, Muntenia și Ungaria erau următoarele state creștine care urmau a fi invadate și cucerite, acestea fiind însă totdată și cele două state care urmau a ține piept otomanilor în secolele XIV - XV, împreună sau separat, având uneori și concursul Moldovei. 
Armata munteană
Nu există date despre armata lui Mircea cel Bătrân, iar frescele perioadei ar putea să inducă în eroare cu privire la echipamentul soldaților valahi. Adânc încetățenită în cultura populară, ca urmare a variantei oficiale predate în școală, este credința că armata Țărilor Române era formată din țărani iubitori de patrie, care erau înarmați de către domn sau se înarmau singuri, pentru a lupta cu piepturile goale, adânc pătrunși de cel mai înalt sentiment patriotic, împotriva năvălitorilor. Dragostea de patrie era mare atu în a obține victoria de multe ori. Lăsând la o parte această interpretare politizată, trebuie spus de la început că armatele medievale, fie ele occidentale sau estice, nu erau compuse din țărani, erau formate din trupe care cunoșteau bine meșteșugul armelor, din soldați pregătiți, hrăniți, plătiți, înarmați și loiali. Țăranul era baza producției statului medieval, el asigura hrana țării. Nici un domnitor nu-și putea permite să pună în fața unor trupe călite în luptă, ca cele otomane, țărani care nu aveau pregătire militară, armuri, arme, organizare și disciplina atât de necesară într-o luptă. Totdată, mitul înarmării țăranilor români pălește în fața realității crude: domnii și boierii feudali nu îndrăzneau să-i înarmeze pe țărani, aceștia putând în orice clipă să se întoarcă împotriva propriilor stăpâni, după cum ne-o dovedesc astfel de episoade din istoria Europei medievale. Doar în cazul unor invazii de amploare se apela și la ajutorul țărănimii libere, dar în proporție relativ restrânsă. Pe de altă parte, Muntenia nu se baza neapărat pe infanterie, relieful în bună măsură plat al țării fiind propice desfășurării cavaleriei. Coroborând informațiile pe care le avem și din secolul al XV-lea și următoarele, putem afirma că grosul armatei muntene era format din cavalerie, împărțită în cavalerie ușoară – arcași călare – și cavalerie grea dotată cu armuri, cămăși de zale, coifuri, lănci, aceasta fiind formată din boieri și probabil mercenari străini. Se știe că unii domni munteni au cumpărat armuri moderne din țările occidentale, armele putând fi făurite în atelierele locale aparținând de domnie și capturate de la numeroșii invadatori înfrânți. Cavaleri valahi sunt pomeniți cu ocazia marelui turnir de la Buda, din 1412, deci este clar că măcar o parte a cavaleriei grele – boierii care aveau mijloace financiare foarte solide sau membrii Curții domnești, echipați de domn - era dotată și echipată ca oricare cavalerie occidentală a vremii. 

2.jp

În zonele montane existau trupe de țărani liberi care păzeau trecătorile, cunoscuți ulterior în istorie sub numele de plăieși, iar cetățile erau dotate cu garnizoane. Defensiva țării era asigurată de cetăți, precum Poenari, Orația, Turnu (Măgurele), Giurgiu, Silistra, Severin, Isaccea, Enisala, mănăstiri fortificate, precum Cozia, Vodița, Cotmeana, Tismana, Snagov, Glavacioc, sate fortificate și fortificații de pământ de refugiu în fața raidurilor de jaf otomane.
Eforturi diplomatice 
Încă de la preluarea domniei, Mircea a încercat să fie în bune relații cu vecinii săi Moldova și Ungaria, făcând în timp alianțe cu ambele, devenind la un moment dat vasal al regelui maghiar, de la care primește de-a lungul anilor feudele Amlaș, Făgăraș, Severin, Bologa, Bran. Prin medierea domnului moldovean, Mircea încheie un tratat de alianță și cu Polonia, în decembrie 1389, care prevedea ajutor mutual în cazul unui atac din partea Ungariei.  Situația de la sud de Dunăre a obligat Muntenia și Ungaria să colaboreze pe termen lung, chiar dacă vor exista și momente tensionate între cele două țări. 
Karînovasî 1394
Probabil, primele confruntări cu otomanii au avut loc în 1388, pentru stăpânirea Dobrogei, ceea ce a dus la o primă campanie otomană la nord de Dunăre, câștigată de Mircea, o cronică bulgară scriind că vlahii i-au zdrobit pe turci, aceștia înecându-se aproape toți în Dunăre. 
Conform cronicilor otomane, imediat după victoria de la Kosovo din iunie 1389 – la care Mircea nu a participat cu trupele sale - o armată otomană, sub comanda lui Firuz Bei, după ce a cucerit Vidinul, a trecut Dunărea și a jefuit Țara Românească, a distrus totul în calea ei și a zdrobit toate trupele muntene întâlnite în cale, întorcându-se cu pradă foarte bogată și numeroși robi. 
Țaratul bulgar de Târnovo este desființat și el în 1393, calea spre Dunăre fiind astfel în posesia absolută a otomanilor, aceștia luând în stăpânire cetăţile Nicopole, Silistra, Ruse şi, probabil, Turnu. Campaniile europene ale otomanilor au alternat cu cele asiatice, de aici distanța dintre evenimente. Momentele în care sultanii se aflau în Anatolia cu întreaga armată erau propice unor atacuri la sud de Dunăre, așa cum va fi și celebrul, dar ignoratul atac al lui Mircea asupra bazei achingiilor de la Karînovasî, cel mai probabil actualul oraș Karnobat, la sud de Munții Balcani. Este de presupus că Mircea avea spioni în Balcani, care i-au raportat că armata rumeliotă este în campanie în Anatolia cu Baiazid. 
Raidul, al cărui traseu nu este cunoscut, a fost făcut, cu o mare armată, „mișcătoare ca Nilul și acaparatoare ca torentul”, ”„înfricoșătoare ca norii” și „iute ca torentul”, după cum scrie cronicarul otoman Kemal Pașa Zade în cronica sa. O dată trecută Dunărea, trupele valahe au început să ardă și să distrugă toate localitățile aflate în cale, împărțite în mai multe cete, care se îndreptau toate spre Karînovasî. Mircea a distrus și jefuit orașul și împrejurimile, ucigând mulți musulmani și făcând foarte mulți prizonieri, pe care valahii i-au vândut ulterior ca robi. Fără a întîlni opoziție serioasă, Mircea s-a întors în Muntenia. Conform altor cronicari otomani, atacul a fost dat tocmai la îndemnul unor emiri anatolieni, pentru a ridica presiunea asupra statelor lor. Strategema a funcționat, Baiazid întorcându-se de urgență în Rumelia, pentru a-l pedepsi pe domnul valah, care atacase la o distanță foarte mică de capitala Edirne (între cele două orașe sunt, în linie dreaptă, circa 200 km). Totodată, Baiazid dorea să-și asigure flancul nordic, având în vedere că din estul Anatoliei, chemat și de emirii ostili lui Baiazid, se apropia marea armată a puternicului Timur Lenk.

3.jpg

Mircea cel Bătrân și Mihail în bolniţa mănăstirii Cozia
Rovine 1395
Din păcate, nu a supraviețuit nici o cronică munteană din secolele XIV-XV, pentru a avea informații locale asupra acțiunilor militare ale lui Mircea. De aceea, pentru a reconstitui mai ales luptele voievodului valah, trebuie să ne bazăm pe cronicile bizantine, otomane, maghiare, sârbești și bulgare și pe unele documente, multe din aceste surse fiind cu mult posterioare evenimentelor descrise, fiind așadar nevoie de o privire critică asupra lor.
Mircea cel Bătrân a rămas arhicunoscut în istoria românească și cea universală prin bătălia de la Rovine, și mai ales prin faptul că această bătălie este reconstituită literar, în cel mai pur stil romantic, de către Mihai Eminescu în Scrisoarea III. Dacă pentru literatură, bătălia este clară din punct de vedere estetic, pentru istorici este o adevărată provocare de a-i stabili coordonatele reale. Adunate laolaltă, sursele despre bătălie dau impresia că fiecare dintre acestea vorbește despre o altă luptă, în condiții aproape diferite. Coroborarea lor și analizarea conform tacticilor vremii dau însă o imagine comprehensivă și logică asupra unei mari bătălii a evului mediu românesc.
Cert este că această campanie este prima organizată de otomani la nord de Dunăre sub comanda unui sultan, însuși Baiazid I Fulgerul. Din primăvara anului 1395 se știa că otomanii vor ataca Muntenia. Astfel, Mircea va încheia un tratat de alianță cu Sigismund de Luxemburg, în 7 martie 1395, la Brașov. Cu toate că regele ungar tocmai fusese înfrânt în campania din Moldova, se pare că Sigismund a trimis totuși în ajutor un corp de 400 de oameni, zdrobiți de turci într-o luptă, inclusiv comandantul ungar fiind ucis. 
Baiazid a trecut cu armata în Rumelia, adunând trupe din ambele jumătăți ale Imperiului, inclusiv vasalii sârbi – Ștefan Lazarevici, fiul cneazului Lazăr, cneazul executat ce același Baiazid la Kosovo în 1389, Constantin Dejanovici, cneazul de la Velbujd și Marko Kralevici, cneazul de la Prilep. Ultimii doi vor muri în bătălia care va urma. Pentru a băga frica în valahi, a ordonat achingiilor să atace Muntenia prin mai multe locuri și să prade tot ce găsesc în cale.
Trecerea armatei otomane a vut loc la Nicopole, cu ajutorul flotei, pe un pod de vase, din câte se înțelege din cronicile otomane. Cu siguranță, armata a fost împărțită pe (cel puțin) două mari direcții e marș – una, cu sultanul în frunte, probabil de-a lungul Oltului, înspre Curtea de Argeș, iar a doua înspre Târgoviște, care, după cum arată și descoperirile arheologice, a fost arsă și distrusă în această perioadă. Turcii au luat robi și au devastat tot ce au mai găsit în cale, ce nu distruseseră deja valahii în retragere. 
Mircea retrăsese populația civilă – femei și copii -  ”în muntele Prasovon” – Bucegi - după cum scrie cronicarul bizantin Chalcocondil. Și-a adunat armata și a trimis unități prin pădurile țării, numeroase pe acea vreme, pentru a hărțui permanent unitățile otomane aflate în marș și trupele pornite după jaf sau provizii, cauzând otomanilor pierderi mari încă înainte de bătălie, „săvârșea fapte vrednice de amintit”, după cum scrie un cronicar otoman. O altă cronică otomană scrie că Mircea s-a retras în zona montană, într-un loc strâmt, probabil o trecătoare (înspre cetatea Poenari?), unde a făcut fortificații și șanțuri (termenul de Rovine nu este numele unui loc, ci înseamnă, pur și simplu, ruină, șanț, NU mlaștină) și aștepta cu armata sa ajutorul unor regi și alți comandanți, cu siguranță, din Regatul Maghiar. Cu toate că armata otomană era superioară numeric și ca experiență, domnul valah nu a plecat capul, ci, așa cum foarte poetic și admirativ scrie cronicarul otoman Ibn Kemal, Mircea „nu s-a încovoiat într-o parte precum șarpele, nu a dat înapoi precum racul, ci s-a strecurat înainte, precum leopardul, precum crocodilul armoniei. Ascuțind gheara luptei, a întins-o și asupra dușmanului a îndreptat-o”.
În acest loc neidentificat pe hartă s-a dat marea bătălie,  la 17 mai 1395, descrisă apocaliptic de o cronică bulgară, care scrie că, la Rovine, a curs foarte mult sânge, iar cerul nu se vedea de mulțimea săgeților aruncate de ambele tabere. Lupta a durat toată ziua, fără ca vreuna dintre armate să dea înapoi. Valahii s-au retras seara, otomanii rămânând astfel stăpâni pe câmpul de bătălie. Se pare că pierderile otomane au fost foarte mari, tipice unui atac care a vizat fortificații medievale liniare. Cu doi cneji sârbi uciși, este foarte posibil ca și trupele acestora să fi suferit pirederi grele și să refuze să mai lupte, comandanții lor fiind morți. La îndemnul comandanților, Baiazid a ordonat construirea rapid a unei tabere fortificate, ceea ce denotă faptul că se aștepta la un atac, iar sorții erau nesiguri. Călăreții au stat toată noaptea veghind pe cai, pentru a da alarma în cazul unui atac surpriză. Otomanii au recurs la un tertip – au aruncat cadavrele soldaților musulmani în apă; a doua zi valahii, reveniți pentru o nouă luptă, au văzut doar cadavrele camarazilor lor pe câmp.  În prima fază, valahii s-au retras, contrariați, iar otomanii au început retragerea înspre Dunăre. Retragerea a căpătat proporțiile unei fugi, otomanii fiind hărțuiți permanent de valahi, care și-au dat seama că au fost păcăliți în prima fază.

5.jp

Ulterior, Mircea a început să plătească tribut turcilor, relațiile devenind pașnice, până când, conform unei cronici otomane, valahii au pornit din nou război – ”Eflak s-a răsculat în Rumelia”, ceea ce ar putea însemna un atac la sud de Dunăre. Baiazid a trecut din nou fluviul și a obținut o victorie categorică. Cu toate lacunele și incertitudinile din cronici, este de presupus că Baiazid a putut efectua două campanii în Muntenia, campanii care să fie înglobate într-una singură de cronicari aflați la zeci de ani distanță de eveniment, mai ales de cei care nu aveau nici un fel de pregătire militară, cum ar fi cazul călugărilor sârbi sau bizantini, de exemplu. Totodată, este de presupus ca într-o campanie să aibă loc mai multe lupte între părți, de aici putând din nou rezulta inadvertențe în cronicile medievale. De exemplu, cronicarul bizantin Chalcocondil plasează bătălia de la Rovine după cea de la Nicopole, informație preluată și de istorici de secol XVIII-XIX, după care s-a inspirat probabil și Eminescu în Scrisoarea III – „La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns”...
Turnu 1395 și scurtul conflict cu Sigismund
În vara aceluiași an, armata regelui Sigismund a intrat în Muntenia și, alături de valahi, a asediat și cucerit cetatea Turnu. Regele ungar și-a pus trupe și castelan în fortificație, generând mânia lui Mircea. Probabil din acest motiv armata maghiară a fost atacată de domnitor la întoarcerea înspre Ungaria într-o vale din munți, într-o zonă aproape de cetatea Severinului, într-o situație similară  - de fapt, identică sub aspectul tacticii, diferită doar ca rezultat - cu cea de la Posada din 1330. 
Probabil în aceste circumstanțe, ale luptei cu Sigismund, a fost înlocuit Mircea cu obscurul Vlad Uzurpatorul, sprijinit de poloni, turci, moldoveni și, cu siguranță, boieri munteni. (O altă versiune este că Vlad a fost numit domn atunci cînd Baiazid a ocupat Curtea de Argeș, înainte de bătălia de la Rovine.) 
Mircea a fost astfel nevoit să se retragă probabil în Regatul Maghiar, unde, pus în fața destabilizării flancului său sudic, Sigismund a fost nevoit să se împace cu domnul muntean și chiar să-i ofere sprijin, ulterior. 
Nicopole 1396
În vara lui 1396, în august, armata voievodului transilvănean Știbor, la ordinul lui Sigismund, îl atacă, înfrânge, rănește și alungă de pe tron pe Vlad. Acesta a fost asediat la cetatea Orația (din unele documente rezultă însă că a fost capturat la Orația abia în 1397), apoi a fost luat prizonier cu întreaga familie și iertat în cele din urmă de Sigismund. Dus în Transilvania, i s-a pierdut urma pentru totdeauna. După această campanie victorioasă, armata transilvăneană s-a îndreptat spre tabăra de la Nicopole. Nu avem știri despre prezența lui Mircea alături de Știbor, domnul muntean putând să se afle deja în suita regelui ungar, plănuind împreună campania anti-otomană.
La Nicopole, o dată armatele adunate, Mircea i-a cerut voie lui Sigismund să facă o recunoaștere a inamicului. Cu o mie de călăreți, Mircea a înaintat spre otomani și s-a întors, raportând situația de pe câmp, Sigismund propunând planul de bătaie conform informațiilor aduse de valahi. Mircea a cerut ca primul atac să fie dat de cavaleria sa, Sigismund încuviințând cu mare bucurie, știind că valahii au experiență în luptele contra turcilor. Cel care s-a opus vehement a fost contele de Nevers, Ioan fără Frică, viitorul duce al Burgundiei, care a invocat faptul că a venit de departe, cu o armată de 6.000 de oameni, cu care a avut cheltuieli foarte mari, așa că a cerut el onoarea de a ataca primul. Pentru a nu crea un conflict de orgolii înainte de bătălie, Sigismund a fost nevoit să încuviințeze. Cavaleria grea occidentală și trupele ungare au reușit să preia inițiativa în luptă, având mari sorți de izbândă, până când armata creștină a fost lovită pe neașteptate din flanc de către cavaleria sârbă, aceasta înclinând definitiv balanța victoriei înspre tabăra otomană. Este interesant că Mircea, probabil tot din orgoliu, nu a ordonat cavaleriei sale ușoare să ia parte la luptă, nici să supravegheze flancurile, așa cum ar fi cerut tactica vremii. Dându-și seama că lupta e pierdută, cavaleria munteană s-a retras intactă și în ordine la nord de Dunăre. O singură cronică polonă menționează că o parte a cavaleriei muntene a fost prinsă în retragere, alături de alte trupe occidentale, pe un deal din apropiere, unde toți soldații creștini au fost măcelăriți până la unul. 

6.jpg

Între Nicopole 1396 și Ankara 1402
Se pare că o nouă campanie otomană împotriva Munteniei a avut loc în 1397, campanie despre care însă nu amintesc decât vag unele surse creștine. Din textul acestora rezultă însă că a fost o nouă victorie valahă, din nou. Totuși, cetatea Turnu a fost cucerită, fiind recucerită de Mircea în 1399, când zdrobește și trupele de achingii care jefuiseră Transilvania și Muntenia.
În anul 1400, Mircea a intervenit activ în luptele pentru tronul Moldovei,  luându-l prizonier pe domnitorul Iuga și sprijinindu-l să ia tronul pe Alexandru (cel Bun). Din acest moment, relațiile dintre cele două state vor cunoaște o vizibilă îmbunătățire. 
În anul 1401, în zona Severinului, un alt corp de achingii, care se întorcea dintr-o campanie de jaf din Ungaria, e distrus de Mircea. 
În anul 1402, cu ajutorul unor trupe de mercenari tătari, Mircea se afla pe linia Dunării, cu intenția de a ataca la dreapta fluviului. Din păcate, nu avem alte informații, dar este curios cum, exact în perioada în care Timur Lenk începea campania finală din Anatolia, Mircea se pregătea să îi lovească pe otomani în Europa. Este, astfel, posibil ca cei doi conducători să fi avut o înțegere strategică. Mircea nu a participat și nici nu a trimis trupe în ajutorul lui Baiazid în lupta de la Ankara, chiar dacă scrierile otomane menționează că Baiazid i-a chemat și pe valahi. 
Mircea și războiul civil otoman. Ultimele lupte contra otomanilor
Lângă Ankara, în 1402, armata otomană era înfrântă după o luptă cruntă, care a durat până în noapte, cu toate că a luptat ca un leu, Baiazid a fost luat prizonier și purtat apoi de victoriosul Timur prin Anatolia, închis într-o cușcă. Moartea sa a survenit destul de repede, se spune, de inimă rea.
Fiii lui au început imediat disputa pentru moștenirea tatălui lor. Suleiman, cel mai mare, a preluat partea europeană, Rumelia, iar Mehmed, cel mai mic, Anatolia. Amândoi s-au recunoscut vasali ai lui Timur și apoi ai fiului acestuia, Șaruh. Momentul era ideal pentru ca otomanii să fie înfrânți de o eventuală alianță a statelor creștine, dar acestea nu au putut profita. Sârbii au început imediat o campanie de recâștigare a fostelor lor teritorii, valahii își întăreau prezența în Dobrogea, doar Bulgaria nemaiputând să își revină, boierimea locală nemaiexistând practic. Disoluția statului otoman a descătușat și cetele de achingii, care atacau acum în mod haotic în afara, dar și în interiorul granițelor fostei stăpâniri otomane. Țara Românească a avut enorm de suferit, fiind prădată fără încetare. Astfel, în anii 1407-1408, atacurile achingiilor au culminat cu un asediu al Silistrei.
Planul din 1408 al regelui Sigismund, ca flota venețiană să transporte trupe ungare și valahe la Gallipoli, punct strategic în apropiere de capitala Edirne, dar și de Constantinopol, a căzut din cauza refuzului venețian. 
Mircea era deci cel mai interesat în restabilirea unei autorități otomane la sud de Dunăre, dar una distinctă de stăpânirea otomană din Anatolia, variantă dorită și de Ungaria și Serbia. Paradoxal, Constantinopolul și republicile maritime italiene îl sprijineau pe Soliman, care dorea refacerea Imperiului sub conducerea sa. După contacte diplomatice despre care nu avem detalii, și la cererea expresă a domnului muntean, Mehmed l-a trimis în Țara Românească pe fratele său Musa, acesta ajungând la curtea lui Mircea abia în 1409. Conform surselor creștine și otomane deopotrivă, Mircea i-a dat lui Musa în căsătorie o fiică de-a sa și i-a acordat sprijin militar pentru a ocupa tronul de la Edirne/Adrianopol. Astfel de alianțe matrimoniale între creștini și otomani nu erau o noutate, prințese sârbe, bulgare și bizantine fiind căsătorite cu sultani și prinți otomani, iar Mircea tocmai avea șansa de a deveni socrul creștin al viitorului sultan!
În primăvara anului următor, cu trupe muntene, Musa a devenit conducător al Rumeliei, dar a fost înfrânt ulterior de Soliman în două lupte și nevoit să se refugieze în Valahia. În februarie 1411, din nou cu ajutor valah, Musa a atacat prin surprindere Edirne și și-a reluat tronul, doar pentru a fi înfrânt definitiv, capturat și sugrumat în luna iunie a aceluiași an. 
Ocazia de a influența politica otomană a apărut din nou în 1415, când un nou pretendent la tronul otoman, Mustafa, a ajuns în Muntenia. De această dată, noua alianță creștină cuprindea Constantinopolul, Veneția, Serbia, emiratul Karaman din Anatolia, Muntenia. Flota otomană care voia să plece spre Dunăre pentru a împiedica trecerea armatei lui Mustafa a fost anihilată de flota venețiană. Șansele de reușită ale noului pretendent au fost spulberate în clipa în care, ca de atâtea ori în istorie, Constantinopolul a trădat cauza alianței creștine...
Ultima tentativă a lui Mircea de subminare a puterii otomane a avut loc în 1416, când în Muntenia s-a refugiat șeicul Bedr-ed-Din, un personaj interesant și controversat totodată, un reformator utopic pe plan social, economic și religios – dorea eliminarea diferențelor dintre religii, egalitate socială și economică (de fapt, un proto-comunist), reprezentând un clar pericol pe toate planurile pentru otomani. Cu ajutor militar muntean, șeicul a trecut în Rumelia, unde a fost prins și ucis înainte ca revolta sa să ia amploare.
Cu această ultimă tentativă, răbdarea sultanului Mehmed ajunsese la capăt – o nouă campanie otomană a fost pusă în practică în 1417, cînd Dobrogea a fost ocupată, Muntenia jefuită de cetele de achingii, luând multă pradă și robi dintre care „tineri mândri ca luna și fete frumoase și grase”, după cum scrie o cronică otomană. Fără a se da vreo luptă decisivă între cele două armate, Mircea, care „conducea Muntenia ca pe o fiică ascultătoare”, a fost nevoit să plătească tributul pe trei ani, obligându-se să fie supus de acum înainte. Sultanul se pare că nici nu a călcat în Muntenia acum, preferând să comanda campania din Dobrogea, unde pune să se repare cetățile Isaccea și Enisala, distruse anterior de valahi, se pare, instalând aici garnizoane. 
Otomanii au cucerit în același an cetatea de la Severin, pe care au păstrat-o temporar.
Epilog
În anul următor, 1418, se stingea din viață domnitorul valah, primul care demonstrase țării sale și întregii Europe că otomanii puteau fi înfrânți, exemplul său fiind urmat de o parte a voievozilor valahi și moldoveni. 
Bibliografie:
Călători străini despre Țările Române, volumul 1, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968 
Mustafa Mehmet, Cronici turcești privind Țările Române, volumul 1 , 1966
N. Șerbănescu, N. Stoicescu – Mircea cel Mare (1386-1418)
Tahsin Gemil, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI

Felicitari Valentine's Day

Felicitari 8 Martie

Felicitari Halloween

Felicitari Craciun

Felicitari Anul Nou